“Ea este a mea”. “El este al meu”.

Exista odata, demult, demult, un om care nu credea in iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce-l facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gandi: el nu credea ca iubirea exista. Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica. El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”

El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: “Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: “Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.
Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei. Fericirea nu vine niciodata din afara noastra. El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.

Indiferent cat de mult il iubea femeia, ea nu il putea face fericit, caci nu avea de unde sa stie ce era in mintea lui. Ea nu putea sti care sunt asteptarile lui, caci nu ii cunostea visele.

Daca veti proceda la fel, luindu-va fericirea si punand-o in mainile unei alte persoane, mai devreme sau mai tarziu ea se va sparge, la fel ca si steaua din poveste. Fericirea se naste in interior si este rezultatul iubirii dumneavoatra, sunteti unicul responsabil pentru ea. Si totusi, atunci cand mergem la biserica, primul lucru pe care il facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua in palma celuilalt, asteptand ca el (sau ea) sa ne faca fericit(a), si invers. Nu conteaza cat de mult iubiti pe altcineva; nu veti putea fi niciodata cel care doreste celalalt sa fiti.

Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun inceput. Noi ne bazam fericirea pe celalalt. Din pacate, lucrurile nu merg in acest fel. Noi ne facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, dupa care ne miram ca am esuat.(Poveste de pe net.)