Pentru ca pe unii ii iubesc mai mult, pe altii mai putin sau deloc, dar totusi imi pasa de cei din jur, de toata lumea, nu vad nimic rau in a spune "la multi ani" fie si printr un mesaj, dar asta nu inseamna ca vreau sa-mi creez obligatii fata de nimeni, pentru ca, eu singura sunt eroina vietii mele si deci doar eu aleg cum sa o traiesc si ce si pe cine sa accept sau sa nu accept...in viata mea, cine sa ma streseze si sa ma controleze si cat, cine sa fie posesiv si pana cand, respectiv mincinosii, lasii, afemeiatii, egoistii, ingratii, manipulatorii, insuratii si materialistii..cei care au facut cei sapte ani la fara frecventa, ce sa caute in viata mea si sa-mi ocupe mintea, din obisnuinta si din egoismul lor?
Acum, cliseicul cu “la multi ani!” are si el rolul lui. Dar, ca sa personalizezi un mesaj, o urare, trebuie sa-ti pese asa un pic mai mult de destinatar, sa fi insemnat si "tu", ceva mai mult pentru el...sa fi fost un om de calitate si nu pentru cantitatea telefoanelor pe care le dadea in respectiva relatie, ca sa vreau sa fac, sa spun ceva deosebit, sa ies din starea calduta de confort de copy-paste si mesaje reciclate. .. necesita un plus de efort, pe care nu mai sunt dispusa sa-l depun mai ales cand respectiva persoana, chiar nu merita mai mult.
Pentru ce sa-mi setez eu alarma la ora 0:00 si sa scriu rapid un mesaj care sa contina acelasi banal si enervant "la multi ani", mai bag si un smile face si-l trimit sa-l dau "pe spate" si sa o fac ca pe o obligatie si care oricum este ignorat a doua sau in urmatoarele zile..sau sa sun, si pana sa raspunda..sa fuga pe scari, in sus si in jos (n-as vrea sa-si rupa meniscul), ca sa nu stie sau sa-l auda sefa, sau soata, ca mai exista si o a 3-a sau cine stie a cata (?!) sa ma gandesc la ceva creativ ca sa-i fac satisfac lui, orgoliul cat casa, si sa-mi raspunda cu o voce mirata de parca n-ar sti de ce a fost sunat si sa se prefaca si sa se forteze atata sa primeasca urarile mele, ca e o surpriza placuta si o placere..cand el e bine merci in oaza lui, pe care si-a pastrat-o cu grija, folosind diverse tertipuri cu mine si cu altele doar ca sa-mi consume energia, timpul si sa-mi manance sanatatea, sa fure timp, momente doar ca sa-si hraneasca si sa-si duca casnicia mai departe si sa fie "in carti" ca la mai toata lumea. Apoi, intrebari de rutina cu "ce ai mai facut??, "unde sarbatoresti?" etc. Stiti voi, d astea! Pentru ce?!
Situatii jenante si penibile, mecanice. Ideea este una singura: cred ca ar fi fost suficient sa dau un "bip!' iar el sa inteleaga ca mi-am adus aminte "bah, stiu ce zi e azi, ok?" mai da-te-n... fericirea ta. :)
Asa ca, de ce sa fiu eu un fals comun, cand pot sa fiu cat mai autentica? Nu-mi pot schimba personaliatatea ca sa-i fac cuiva pe plac si doar ca sa ma accepte. Eu sunt eu - si asa raman.
Mi se pare enervant si jenant sa iau telefonul in maini, sa formez numarul respectivului, si sa sun pe cineva caruia nu i-a pasat niciodata de persoana mea, care mereu m-a pus pe locul doi si numai cand a avut chef si nevoie m-a cautat, care si-a batut joc pana si in momentele mele cele mai dificile prin care m-a trantit viata dar din care mereu am iesit invingatoare, penru ca POT si sunt PUTERNICA chiar daca nu par la prima vedere, decat o flusturatica.
Acum, cliseicul cu “la multi ani!” are si el rolul lui. Dar, ca sa personalizezi un mesaj, o urare, trebuie sa-ti pese asa un pic mai mult de destinatar, sa fi insemnat si "tu", ceva mai mult pentru el...sa fi fost un om de calitate si nu pentru cantitatea telefoanelor pe care le dadea in respectiva relatie, ca sa vreau sa fac, sa spun ceva deosebit, sa ies din starea calduta de confort de copy-paste si mesaje reciclate. .. necesita un plus de efort, pe care nu mai sunt dispusa sa-l depun mai ales cand respectiva persoana, chiar nu merita mai mult.
Pentru ce sa-mi setez eu alarma la ora 0:00 si sa scriu rapid un mesaj care sa contina acelasi banal si enervant "la multi ani", mai bag si un smile face si-l trimit sa-l dau "pe spate" si sa o fac ca pe o obligatie si care oricum este ignorat a doua sau in urmatoarele zile..sau sa sun, si pana sa raspunda..sa fuga pe scari, in sus si in jos (n-as vrea sa-si rupa meniscul), ca sa nu stie sau sa-l auda sefa, sau soata, ca mai exista si o a 3-a sau cine stie a cata (?!) sa ma gandesc la ceva creativ ca sa-i fac satisfac lui, orgoliul cat casa, si sa-mi raspunda cu o voce mirata de parca n-ar sti de ce a fost sunat si sa se prefaca si sa se forteze atata sa primeasca urarile mele, ca e o surpriza placuta si o placere..cand el e bine merci in oaza lui, pe care si-a pastrat-o cu grija, folosind diverse tertipuri cu mine si cu altele doar ca sa-mi consume energia, timpul si sa-mi manance sanatatea, sa fure timp, momente doar ca sa-si hraneasca si sa-si duca casnicia mai departe si sa fie "in carti" ca la mai toata lumea. Apoi, intrebari de rutina cu "ce ai mai facut??, "unde sarbatoresti?" etc. Stiti voi, d astea! Pentru ce?!
Situatii jenante si penibile, mecanice. Ideea este una singura: cred ca ar fi fost suficient sa dau un "bip!' iar el sa inteleaga ca mi-am adus aminte "bah, stiu ce zi e azi, ok?" mai da-te-n... fericirea ta. :)
Asa ca, de ce sa fiu eu un fals comun, cand pot sa fiu cat mai autentica? Nu-mi pot schimba personaliatatea ca sa-i fac cuiva pe plac si doar ca sa ma accepte. Eu sunt eu - si asa raman.
0 comments:
Trimiteți un comentariu