Ora sexuala...Shut the duck up!

Componenta psihosocială şi sexul - Legătura sexuala Sigmund Freud considera că toate relaţiile sociale ale fiinţei umane derivă din relaţiilor sexuale. Din capitolul precedent ar trebui să fie limpede că asemenea apreciere nu este în termeni atât de generali. Pe de altă parte, este deasemenea adevărat că, la oameni, menţinerea unei legături prin intermediul relaţiilor sexuale joacă un rol deosebit de important şi fără egal în regnul animal. Întreaga semnificaţie a acetui rol adesea nu este pe deplin recunoscută - în mod deosebit în disputele actuale referitoare la controlul naşterilor - şi, deci, merită să fie discutat.

Învăţătura bisericii romano-catolice susţine că legătura dintre bărbat şi femeie şi funcţia reproductivă sunt legate inseparabil prin legi naturale şi că legătura sexuală, în condiţiile în care posibilitatea reproducerii este exclusă, este din această cauză contrară naturii. Dar această referire la legea naturală este deficientă atâta vreme cât nu se dovedeşte a fi valabilă nici în cazul animalelor. La fiinţele unicelulare, unirea nu conduce la procrearea urmaşilor, ci numai la un schimb de gene. şi mai relevat este faptul că la vertebrate tiparele comportamentale sexuale au suferit o multitudine de schimbări de semnificaţie şi, la fel ca şi comportamentul parental, au fost plasate în serviciul asigurării coeziunii grupului. Lucrul este valabil mai ales în cazul primatelor care conveţuiesc în grupuri. La babuini şi alte câteva specii de primate, etalarea sexuală a femelei - "prezentarea zonei genitale" - a devenit un gest de salut şi supunere. La babuinii hamadrya mişcările ce imită copulaţia executate de masculi au aceeaşi semnificaţie, fapt ce neagă afirmaţia că în lumea animală acuplarea serveşte în exclusivitate reproducerii. acuplarea socială are funcţii exclusiv sociale şi nu este însoţită de ejaculare. Dacă investigăm acum acest subiect în cazul omului, descoperim că, aparent, natura a folosit toate căile posibile de formare şi menţinere a unei legături. În afara mecanismelor de asigurare a coeziunii grupului, pe care le-am menţionat deja, natura a făcut uz considerabil de comportamentul sexual în scopul menţinerii legăturii heterosexuale. Necesitatea de a se apela la această posibilitate s-a născut probabil din cauza prelungirii perioadei de dezvoltare ontogenetică a fiinţei umane. Copiii, de regulă, au nevoie de îngrijire până după vârsta de 4 ani, iar în primii ani sunt aproape complet dependenţi de îngrijirea maternă. Mama, la rândul ei, are nevoie de o diviziune a muncii în care bărbatul să o ajute în procurarea hranei şi în special să-i asigure protecţia. Acestea sunt motivele pentru care ea trebuie să-şi ţină partenerul legat afectiv pentru o lungă perioadă de timp. Legătura asigurată de motivaţia sexuală este, în aceste condiţii, deosebit de eficientă fiind foarte puternică. Pe baza împlinirii sexuale se poate cimenta uşor o legătură. Aceasta, însă, presupune ca femeia să poată răspunde dorinţelor sexuale ale bărbatului în cea mai mare parte a timpului, lucru care a reclamat apariţia de adaptări noi, speciale, în fiziologia femeii. La mamifere, cu câteva excepţii, dispoziţia pentru acuplare şi procreere coincide cu cele câteva zile fertile în care femela se află "în călduri". Actul copulării la mamifere aproape întotdeauna serveşte numai reproducerii. Pentru a susţine o funcţie adiţională de menţinere a legărurii între parteneri, la om a trebuit eliminată dependenţa rigidă a receptivităţii sexuale de ciclul reproductiv. Graţie unei serii de particularităţi fiziologice femeia are capacitatea de a răspunde la dorinţele sexuale ale bărbatului chiar şi în afara perioadei de fertilitate. În cea mai mare parte a timpului ea este capabilă să fie activată sexual şi gata să se dăruie bărbatului pe care l-a ales. În acest fel, ea poate menţine legătura cuplului pe calea recompensei sexuale. Chiar şi în primele luni de sarcină această disponibilitate nu este cu totul anulată. Dar o oarecare variabilitate individuală sugerează că, în acest caz avem de a face cu o achiziţie filogenetică recentă. Unele femei pot fi activate sexual şi pot trăi orgasmul numai în perioada de ovulaţie, fapt care reaminteşte că aceasta este, de asemenea, perioada în care femeile sunt deosebit de receptive faţă de anumite mirosuri. La strămoşii noştri perioada de receptivitate sexuală trebuie că a fost limitată la perioada de fertilitate, la fel ca la majoritatea celorlalte mamifere. Această legătură fiziologică strânsă a fost ulterior abandonată. În acelaşi timp, la femeie s-a dezoltat capacitatea de a trăi orgasmul, fapt care a condus la creşterea disponibilităţii sale sexuale. Nu este dificil de înţeles că aceasta a contribuit la strângerea legăturilor dintre parteneri. În sfârşit, o altă adaptare, care are rolul menţinerii legăturii dintre parteneri, este creşterea potenţei sexuale a bărbatului. Nu numai că are o disponibilitate sexuală constantă, dar aceasta este pralungită şi la bătrâneţe. Înţelegând greşit semnificaţia sa biologică, moraliştii au afirmat adesea că această "hipersexualitate" este o dovadă de decadenţă, iar întreaga "luptă a pilulei" (anticoncepţionale) se poartă deoarece funcţia sexualităţii în menţinerea legăturilor cuplului nu este recunoscută de autorităţile religioase care iau decizii. Nu există nici o îndoială cu privire la funcţia pe care o deţine legătura sexuală în menţinerea cuplului şi în perpertuarea speciei. Cele două funcţii pot fi privite separat. Adaptările fiziologice speciale asigură posibilitatea acuplării în afara perioadei fertile a femeii. Din punctul de vedere al procesului selecţiei, acest lucru are sens pe deplin. Odată ce s-au născut câţiva copii într-o familie, este desigur în interesul prezervării speciei ca bărbatul să rămână alături de femeia sa şi să aibă grijă de copii, chiar şi după ce capacitatea reproductivă a femeii a încetat. Cu toate că am recunoscut cele două funcţii ale comportamentului sexual, tot mai avem de discutat dacă vreuna dintre ele trebuie evaluată mai mult decât cealaltă. La această întrebare trebuie găsit răspuns înainte de a putea decide dacă anularea conştientă a uneia dintre funcţii, în cazul de faţă cea a procreerii, cu menţinerea celeilalte funcţii reprezintă o atitudine împotriva naturii. În primul rând, trebuie să ne reamintim faptul că şi în lumea animală menţinerea legăturii cu partenerul joacă un rol mai important decât procreerea. La multe animale la care cuplul durează întreaga viaţă, legătura între parteneri se menţine şi în afara perioadelor reproductive şi după ce partenera a devenit infertilă. Dacă ne întoarcem la situaţia omului, ete indispensabil apelul la o anumită sursă de cunoaştere, şi anume la propria noastră experienţă subiectivă. Wolfgang Wickler a insistat asupra importanţei acestei căi de înţelegere subliniind faptul că aceasta este modalitatea de a face judecăţi de valoare, care nu sunt accesibile teologilor celibatari. "Ceea ce este nociv" - scrie el - "nu este atât faptul - uimitor în sine - că preoţii sunt singurii membrii ai Bisericii, în afară de ordinele mănăstireşti, care sunt excluşi de la unul dintre lucrurile sfinte şi de la fericirea pe care acesta o aduce, ci faptul că ei sunt cei care exercită autoritatea supremă asupra legii morale naturale, cu toate că în acest domeniu au insuficient acces la cunoaştere, aşa după cum este evident din numeroasele pasaje din encyclicus. O altă cauză care provoacă alarmarea biserici este aceea că “omul care va creşte în obiceiul de a folosi metode contraceptive poate să uite de respectul pe care trebuie să-l poarte femeii." Aceasta este o posibilitate atât de redusă - şi numai la oameni de joasă speţă - încât, ca argument crucial, apare total irelevant; dar, oricine poate înţelege că după opinia slujitorilor Bisericii, respectul pentru partenerul de căsătorie se sprijină în mod substanţial pe frica de consecinţele actului sexual. Soţii uniţi printr-o profundă dragoste pot scuza această imputare care li se aduce numai punând-o pe seama ignoranţei. La fel de periculoasă este afirmaţia pe care o întâlnim în paragraful 21 al aceleiaşi lucrări, conform căreia abstinenţa periodică nu ar avea efecte nocive asupra dragostei conjugale". Orice experienţă de căsătorie dezminte, de asemenea, declaraţia comisiei papale că dragostea dintre bărbat şi femeie (dacă este vorba de dragoste adevărată) este în primul rând de natură spirituală şi nu are nevoie de exprimare prin gesturi specifice - şi mai puţin încă de repetarea acestora cu vreo frecvenţă oarecare. Actul conjugal are o semnificaţie adâncă pentru menţinerea legăturilor dintre soţ şi soţie şi poate cu siguranţă există fără nici o legătură cu procreerea”.Pe de altă parte, un asemenea act făcut cu scopul de a avea un copil, chiar dacă între parteneri există sentimente de ură, desigur este contrar legii morale naturale."Devotamentul total faţă de partener pare să fie o condiţie mult mai importantă pentru o unire din dragoste. Este atât de importantă pentru menţinerea legăturii cu partenerul, încât orice reţinere este inadamisibilă dacă se doreşte menţinerea căsătoriei. Pe de altă parte, dacă circumstanţele reclamă o limitare a numărului de copii, atunci trebuiesc admise măsurile contraceptive. Acestea sunt la fel de puţin îndreptate împotriva legii morale naturale cât sunt, să spunem, intervenţia medicinii în viaţa individului cu scopul prelungirii ei.Extrema semnificaţie a actului sexual pentru păstrarea legăturilor cuplului a determinat într-un anumit sens o "hipersexualizare" a bărbatului, astfel încât, în cursul fiogenezei sale, s-a dezvoltat un instinct sexual crescut şi o mai mare senzualitate. Odată ce am stabilit că această hipersexualizare nu este în nici un fel de domeniul patologicului, trebuie să se ajungă la o acceptare fundamentală a sexualităţii umane, chiar şi atunci când procreerea este exclusă de la bun început prin folosirea mijloacelor contraceptive. Dar faptul că sexualitatea serveşte menţinerii legăturii presupune existenţa unui tip special de legătură în cadrul cuplului, dragostea. Cu alte cuvinte, relaţiile trecătoare, cu schimbarea frecventă a partenerilor, trebuie să fie privite ca fiind naturale în cel mai bun caz pentru faza tranzitorie a căutării şi experimentării din tinereţe, dar nu ca o atitudine de durată. Dregostea este o legătură individualizată între parteneri, iar schimbarea constantă a partenerilor contravine acestei legături. A te îndrăgosti înseamnă a crea o legătură cu un anumit partener şi această nevoie face parte din natura noastră; În acest sens, avem dispoziţii înnăscute de a dezvolta legături de lungă durată, de tip conjugal.Aceasta nu înseamnă, totuşi, că suntem legaţi de orice formă matrimonială specifică. Observaţiile etnologilor aduc dovezi ale faptului că monogamia şi poligamia sunt aproape la fel de comune, numărul de culturi care permit poligamia fiind poate mai mare (de subliniat ca poligamia reprezinta tot o forma de legatura matrimoniala) . Aceasta demonstrează că omul are înclinaţii către poligamie. Existenţa acestei tendinţe a deveni evidentă în zilele noastre chiar şi în societăţile monogame, unde poartă doar masca succesiunilor de căsătorii monogame. Procentul divorţurilor în cultura noastră occidentală este relativ ridicat, şi se pune întrebarea dacă nesolicitarea divorţului numai pentru a rămâne credincios idealului de monogamie este întradevăr omenească. Diorţurile nu au loc întodeauna cu deplinul acord al ambilor parteneri. De regulă, unul dintre parteneri are de suferit, şi la fel şi copiii. Din acestă cauză, trebuie folosit orice mijloc care poate duce la păstrarea familiei odată formate. Dacă se va ajunge la concluzia că legalizarea unui tip de relaţii conjugale cu un al doilea partener poate contribui la aceasta, atunci şi această posibilitate trebuie luată în considerare. şi asta deoarece, în ultimă instanţă, poligamia nu înseamnă o chimbare constantă de parteneri, ci o legătură conjugală. Argumentul că relaţia individuală ideală este împlinită numai prin monogamie, deoarece este limitată la o singură persoană, are puterea de convingere şi se poate observa o tendinţă generală către monogamie. Ca răspuns la aceasta, totuşi, se poate obiecta că avem relaţii extrem de individualizate cu copiii noştrii şi că sentimente nu sunt în nici un fel diminuate acolo unde există mai mult de un copil. Cu greu ar putea cineva să poarte o campanie în favoarea familiei cu un singur copil, pentru ca părinţii să aibă o singură relaţie individualizată puternică. Continuarea dezbaterii referitoare la precizarea regulilor naturale sau înnăscut care guvernează comportamentul nostru sexual conconduce la discutarea tabuului incestului. Relaţiile sexuale în cadrul unei familii sunt permise numai între soţ şi soţie, nu între părinţi şi copii sau între frati. Nici o cultură nu face excepţie de la această regulă, şi un mare număr de cercetători s-au străduit să explice acest fenomen, fără însă a ajunge la un răspuns convingător. Una din teoriile biologice susţine că există inhibiţii înnăscute de a avea relaţii sexuale cu cei cu care ai crescut în preajmă în cadrul grupului celui mai restrâns. Avantajul selectiv se presupune a fi, în primul rând posibilitatea asigurării schimbului ereditar între membrii unei populaţii care sunt cât mai diferiţi genetic cu putinţă, astfel evitându-se "endogamia" genetică. Acestei argumentări I se replica că o linie pură nu este obligatoriu atât de nocivă, dovadă că este practicată adesea în încrucişarea anumalelor domestice. Se poate afirma că în natură, de regulă, acest fenomen al "endogamiei" este evitat. La plante s-au dezvoltat cale mai complicate sisteme de prevenire a autopolenizării. Unele dintre ele sunt auto-sterile, la alte autopolenizarea este împedicată prin ritmul diferit de dezvoltare a staminelor şi a stigmatelor, sau prin îndepărtarea lor fizică unele de altele. Fenomenul heteromorfismului descris de Darwin (plante care au pistile şi stamine de lungimi diferite) este bine cunoscut. Pe scurt, se poate considera ca fiind dovedit faptul că principala funcţie a fertilizării este de a servi schimbului de gene. La plante, graţie florilor lor adesea biexuate şi a poziţiei fixe, există pericolul autofertilizării, fapt pentru care s-au creat diferite modalităţi de pre-întâmpinare a acestui act, ceea ce oferă probe clare referitoare la valoarea selectivă pozitivă a fertilizării de către un alt organism. La animale, în general, nu sunt necesare asemenea dispozitive speciale, deoarece prin mobilitatea de care dispun se asigură un amestec satisfăcător al indivizilor în cadrul unei populaţii. În aceste condiţii, nu este foarte grav dacă un şoarece sau o veveriţă se acuplează ocazional cu un congener provenit din aceiaşi părinţi. În general, familia se dispersează după înţărcarea puilor. Numai acolo unde legăturile de familie sunt foarte puternice, există pericolul inbreedingului regulat, dar în aceste cazuri sunt prezente inhibiţii înnăscute de a se frena tendintele de acuplare cu părinţii sau între fraţi. O trecere în revistă a literaturii ne arată că deţinem extrem de puţine date despre acsete aspecte la mamiferele superioare pentru ca ele nu au fost de regulă observate pe parcursul mai multor generaţii în condiţii naturale. Exemplele individuale demonstrează cu toate acestea că există uneori, la animale, inhibiţii înnăscute de a se acupla cu rude apropiate, şi putem numai presupune că aceste inhibiţii sunt prezente şi la om. La om apare şi un alt avantaj selectiv în domeniul social pentru prevenirea incestului. Dacă ar fi ca mamele să se căsătorească cu fii şi taţii cu ficele, dată fiind marea diferenţă de vârstă, aceasta, ar duce curând la văduvia partenerului mai tânăr. O căsătorie în afara familiei, pe de altă parte, face posibilă selectarea unui partener preferabil de aceeaşi vârstă şi de asemenea crează alianţe în afara hotarelor limitate ale familiei. Opunerea la teze conform căreia tabuul asupra incestului ar fi înnăscut la om, vine din partea multor psihanalişti care cred că au detectat dorinţe sexuale ale copiilor faţă de părinţii lor şi a părinţilor faţă de copii. Se presupune că băiatul ar nutri asemenea dorinţe sexuale faţă de mama sa, fapt care trezeşte frica de pedeapsă pe care ar putea-o primi din partea tatălui. Aceasta apare în literatura psihanalitică sub denumirea de "frica de castrare". Dar o mare parte din ceea ce Freud şi discipolii săi au interpretat ca fiind de origine sexuală (mângâiatul, sărutatul şi altele), sunt elemente care nu sunt primar sexuale, ci derivate din comportamentul de îngrijire parentală. A atribui dorinţe sexuale băiatului care-şi mângâie şi-şi sărută mama, este complet fals. O interpretare plauzibilă a fost mult prea necontrolat adoptată ca explicaţie cauzală, pe ea construindu-se  complexul Oedip, teama de castrare, dorinţa de penis la fete, ca şi cum ar fi vorba de fapte gata dovedite. Nimic din toate acestea nu a fost demonstrat. Ceea ce este adevărat, este că ici şi colo câte o fetiţă doreşte foarte mult să fie băiat şi câte un fiu ajunge la conflicte premature cu tatăl. Aceste lucruri pot fi la fel de plauzibil explicate, în afara contextului sexual, ca fiind dispute de maturizare a dorinţei. Pentru moment problema dacă tabuurile faţă de incest sunt înnăscute în noi sau sunt stabilite cultural, trebuie să rămână încă deschisă. Există, totuşi, argumente substanţiale cară să susţină teoria bazei înnăscute a acestei conduite. Ca un argument în plus, ne putem din nou referi la experienţa noastră personală subiectivă. Ne îngrijorează cu siguranţă o legătură foarte puternică emoţional cu copiii noştri. dar ea nu cuprinde simţăminte sexuale. Etologii care au întrebat, în cele mai variate culturi, de ce oamenii nu se căsătoresc cu farţii sau cu copiii lor, au subliniat mereu şi mereu că întrebarea lor a fost întâmpinată cu o totală lipsă de înţelegere. Pur şi simplu acei oameni nu-şi puseseră niciodată o asemenea întrebare. Jocuri sexuale apar între fraţi atunci când sunt mici, dar odată cu pubertatea se dezvoltă o puternică barieră sexuală emoţională; aceasta se manifestă fără nici o presiune educaţională specială. Pur şi simplu aşa se întâmplă, ca şi cum ar da roade inhibiţiile înnăscute.Putem afirma în concluzie că, pe lângă funcţia reproductivă, tiparele comportamentale sexuale, la om, îndeplinesc un important rol în menţinerea legăturii cu partenerul de sex opus. În condiţii normale, legăturile cu partenerii de acelaşi sex nu se cimentează sexual; acelaşi lucru este valabil în cazul legăturii părinţi-copii şi a celei dintre fraţi şi surori, care în esenţă derivă din acţiunile de îngrijire parentală şi derivatele lor. Proasta înţelegere moralizatoare a sexualităţii - în special din partea îvăţăturilor bisericii conduce la trivializarea relaţiilor dintre sexe, care având conţinutul sexual reprimat, sunt deposedate de valorile cele mai specific umane. Mai mult, orice reprimare în acest sens, aşa după cum Plack a arătat în mod convingător, duce la o creştere a agresivităţii. Multe din perversiunile sadice îşi au rădăcinile în asemenea reprimări. În legătură cu acest fapt, Plack se referă atât la persecutarea vrăjitoarelor din Evul Mediu, cât şi la faptul că sadicii din SS erau susţinători ai unei etici sexuale puritane. Desigur, reprimarea conduce şi la sentimente de vinovăţie şi acestea se poate foarte bine să fi fost cultivate în trecut pentru a menţine o relaţie de dependenţă. Sentimentul de vinovăţie îi face pe oameni mai uşor de condus. Doctrina păcatului originar a fost cultivată secole de-a rândul în acest scop. În ultimele decade suntem martorii creşterii liberalizării sferei sexuale, la fel ca şi a altora. Este interesant de remarcat coincidenţa cu mişcarea din întreaga lume împotriva războiului şi agresivităţii. Evident acţionăm aproape inconştient în sensul activării tuturor acelor forţe care au rol de coeziune socială şi care subluniază agresivitatea, inclusiv a celor ce se află în sexualitate. Există în această mişcare o anumită posibilitate, dar şi pericolul deja menţionat al depersonalizării relaţiilor sexuale.